Cedo Maiori

O sinteză seducătoare în oglindă a relaţiilor externe româneşti în perioada comunismului şi în perioada NATO. Un text cum rar se găseşte, pe care Catalin Tolontan îl consideră demn de New York Times. Cedo Maiori Emil Hurezeanu, de departe cel mai în ton comentator internaţional şi care, spre deosebire de ceilalţi, cunoaşte şi realitatea României. Europa Libera dixit

http://www.cotidianul.ro/ce_nu_vad_lunetistii-42450.html

La inceputul anilor 90, in Bucurestiul ravasit de mineri. Plutea in atmosfera angoasa minoritara a restauratiei. Se ciocneau noncivilizatiile: comunismul national pe cartela cu reformismul sovietic aprobat de KGB si indiferenta excitata a Occidentului dupa singura revolutie singeroasa din rasaritul Europei.

L-am intilnit pe ziaristul amercian Bill McPherson. El descoperea Romania cu incintare si spaima. Mai demult, pentru o serie de reportaje despre razboiul din Vietnam, trimise de la fata locului, luase un Premiu Pulitzer. Acum, pensionarul freelancer batea bulevardele cenusii ale capitalei romanesti, umplindu-si carnetele cu toate mizgalelile lumii in refacere. I se furasera, ca in ghiduri, pasaportul si portofelul si sustinea ca este talonat la fiecare pas de baietii cu fosti ochi albastri. Precum Antonia Rados de la televiziunea austriaca, era convins ca revolutia din Romania a fost cistigata, dupa ce fusese incuviintata, de vechea noua Securitate. Romania nu se afla in zona gri, ci era ea insasi un imens generator de turba.
Bill mi-a dat atunci un plic cu zeci de pagini dactilografiate, pe jumatate ingalbenite sau decolorate. Erau ciornele unor articole, trimise sau nu de la Bucuresti, de ziaristul Simon Bougin, de la ‘’Lifetime Magazine’’, intre 1944 si l947. La plecare a lasat manuscrisele in grija unui roman, care dupa 50 de ani le-a dat mai departe lui McPherson. Acesta mi-a facut cadou teancul inainte de a pleca el insusi la Washington.

Simon Bougin era tipul ziaristului american interbelic, un om cultivat si curios. Cunostea bine Balcanii si Europa. Si-a dat seama repede ca Romania aluneca inevitabil in sfera sovietica. Vorbea des cu regele Mihai, pe care-l pretuia pentru curaj si viziune, cu Visoianu, dar si cu Petru Groza, Emil Bodnaras (“geniul malefic al noii Romanii”) sau Ana Pauker. Ii frecventa pe generalii rusi si americani de la misiunea aliata. Bucurestiul, ‘’orasul cu cele mai multe taxiuri de fabricatie americana din lume, dupa NewYork‘’, se afunda incet, dar foarte sigur, in colonia ideologica sovietica. Cele mai interesante sint insa notele de calatorie la Constanta. Aceasta era cea mai mare baza militara sovietica, dupa Bucuresti. Bougin, observind situatia din teren si vorbind cu rusi, romani si americani, ajunge la concluzia ca Dobrogea era pregatita de sovietici sa devina o punte intre URSS si Bulgaria, poate chiar o noua republica sovietica. Moscova taiase oricum colturile geografiei Europei rasaritene, astfel incit sa aiba granite teritoriale comune cu toti noii sateliti. N-a fost sa fie. Dupa 60 de ani, la Constanta sint baze militare americane, Romania este un stat suveran membru in NATO si in UE.

Insistenta unui constantean, fiul unui ofiter al armatei romane, el insusi capitan de marina si ulterior, prin alegeri, presedinte al republicii, ca America sa-si deschida baze la Marea Neagra si presedintele George W. Bush sa descinda la Constanta, in aprilie 2008, este ultima veriga dintr-un lant istoric de cauze si efecte actionind accelerat si paradoxal. El merita un pic scuturat.
Am in fata fotografiile familiei ultimului tar rus in vizita de placere la Constanta, cu putin inainte de revolutia bolsevica. Se vad fetele tarului, printre care deja misterioasa Anastasia, si palidul tarevici Aleksei. Citiva ani mai tirziu au fost impuscati de comunisti, arsi si ingropati in var. In suita gazdelor, pe linga solemnul Carol si suava Carmen Sylva, il zarim si pe adolescentul Carol, viitorul rege, privindu-le galant pe marile ducese fetite. Mai tirziu, copilul teribil al monarhiilor europene pierdea fara rezistenta, ca sef al statului roman, nordul Bucovinei, Basarabia, nordul Tansilvaniei si Cadrilaterul. Dar atunci, la Constanta, era doar o zi insorita de vara, cu regi, regine, printi si printese din Rusia si Romania, intr-o manevra de curtoazie pe faleza din preajma noului Cazino.

La capatul drumului, un texan din Dallas si un roman din ‘’Popey Marinarul’’ inchid protector si glorios cercul. Stafia unui alt personaj, numit Ceausescu, i-a urmarit insa indeaproape de la Casa Poporului pina la vila din Neptun si retur.

In august 1969, PCR si-a aminat congresul, indepartind lozincile ideologice din Bucuresti, in cinstea vizitei lui Richard Nixon. Era prima vizita a unui presedinte american intr-o tara comunista. Kissinger si-l aminteste pe inaltul oaspete, intr-o acuta buna dispozitie, dupa miezul noptii, la sfirsitul intilnirii cu Ceausescu. In pijama, umblind de colo-colo in parcul imens al resedintei oficiale, Nixon si-a aprins un trabuc si i-a spus excitat consilierului de securitate nationala: ‘’Vizita noastra in Romania ii va face pe rusi mai constienti de pretul pe care-l vor plati in relatia cu noi daca incearca sa disciplineze sau sa striveasca Romania’’.
Alta secventa. Daca in 1946 Churchill constata caderea Cortinei de Fier, de la Danzig la Marea Adriatica, in iunie 2002, la Varsovia, George W. Bush anunta crearea unui nou flanc de securitate NATO, de la Marea Baltica la Marea Neagra. In aprilie 2008, aniversarea este complexa si complicata. In mod ciudat, nu doar resedintele fostului dictator comunist proamerican servesc azi drept scene ale celor mai grave rendez-vous-uri ale Occidentului, ci pina si avionul lui a devenit un fel de mesajer nemuritor al continuitatii. Un Boeing 707, de acum 35 de ani, l-a depus cu bine pe Traian Basescu la vila Nufarul din Neptun. Parcat modest linga falosul Air Force One, aceeasi batrina aeronava Carpati l-a dus pe Ceausescu la Washington, in 1972 si 1978, dar l-a si adus, pentru ultima oara, taman de la Teheran, in decembrie l989.

Istoria nu iarta gresitilor ei. Iar invingatorii de azi sint deocamdata mai buni decit invinsii de ieri. Fotografiile de familie regala romano-rusa de la 1900, invazia sovietica din l944 (o treime eliberatoare, doua treimi de ocupatie, precum procentele pro-NATO versus anti-Nato din Ucraina de azi), episodul primului Ceausescu si al ultimului Nixon, Teheran 1989 si 2008 (pe scut sau sub scut?), Traian uitind pentru o clipa de florile pentru Laura, Maria facind un semn timid cu mina, alaturi de George, in timp ce Vladimir tocmai isi incalzeste muschii, aplaudat de germani si francezi, sint imaginile acestui film, cu mai multi morti decit vii, cu mai multe amintiri decit promisiuni, care este viata noastra. Intre Est si Vest, forever.

http://www.cotidianul.ro/ce_nu_vad_lunetistii-42450.html

Dani