Grazie, Luciano

Spunea despre el că…’ Dumnezeu mi-a sărutat corzile vocale ‘

Îi voi spune Luciano, pentru că am ţinut la el într-un mod aparte; mi-a orientat copilăria cu O sole mio, La donna imobile şi Caruso şi m-a făcut să plec la drum cu alte nunaţe ale muzicii pe şevalet. Atunci când vorbea, simplu şi deschis, suna atât de uşor, era atât de natural; fiecare cuvânt avea gestul lui, sensul lui, zâmbetul lui. Pentru mine, Luciano a fost şi va rămâne un simbol al expresivităţii, un exemplu fabulos de vorbit-frumos.

Atunci când cânta, se pierdea undeva într-ale lui. Plângea, râdea, se întrista şi deopotrivă era vesel. Mă uitam fix la el şi aproape că eram şi eu, pierdut într-ale mele. O voce pentru care ar fi trebuit muzica inventată.

Când juca teatru…răbufnea. Emana simţire prin toţi porii şi recita aşa cum n-am mai auzit pe nimeni recitând vreodată. Pe scena operei era liber ca un albatros care scrutează infintului zărilor. Şi fiecacre inflexiune a vocii, părea că ridică din nimic, câte un munte de înţeles.

Acesta a fost şi va rămâne Luciano, Luciano Pavarotti, un artist pentru care liniştea ar fi fost cea mai mare pagubă a omenirii.

Andrei