4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile alături de Şobolanii Roşii

Care ar fi legătura dintre premianutul de la Palme d’Or din 2007 şi primul film realizat în România după 1989, dintr-o iniţiativă particulară?

Despre primul, în ordine invers cronologică, desigur, s-a spus că este un film despre avort. Celui de-al doilea i-a fost interzisă difuzarea pe motiv că ar fi licenţios.

Privind cele două producţii cinematografice ca două contextualizări ale aceluiaşi decor bolnav, vom descoperii faţete nebănuite. Filmul lui Cristian Mungiu vorbeşte despre spaima pe care o suferim în faţa dramei celuilalt, despre liberul arbitru, despre moralitate, toate acestea erodate fiind de “perfecţiunea epocii de aur”.

Filmul lui Florin Codre prezintă memoriile unui fost cascador care s-a izbit de lipsa de pudoare a unei epoci în care femeile erau dispuse la orice pentru “trei butelii şi-o casă”, în care “ilustrul partid” se juca cu vieţile oamenilor ca şi cum ar fi pariat la ruleta. Este drama omului ce trăieşte într-un mediu bolnav, este infestat de virus dar conştient în acelaşi timp.

Nu intenţionez să fac o critică a comunismului pentru că nu sunt în măsură să judec vremurile pe care nu le-am trăit. E interesant de observat firul de aţă ce leagă două producţii despărţite de 17 ani. Sistemele politice produc stereotipuri. Prototipul totalitarismelor din România este perfect înfăţişat de cântăreaţa depravată din “Şobolanii Roşii” sau de medicul promiscu din “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Verba docent, exempla trahunt. Contactul cu pionii acestor vremuri şi înţelegerea lor este poate mai utilă decât cunoaşterea datelor istorice. Şi mai interesant este că dramele rămân în mentalul colectiv ale unui popor şi îi desenează linii directoare. Poate dacă vom ţine cont de acest aspect, vom putea percepe mai uşor realitatea de azi prin ochiul înceţoşat al celei de ieri.

Cristina