Keep smiling

Cred că singura metafora sportivă ce provine din baseball cu care am empatizat de la început aproape perfect a fost cea de safe zone. Eu eram in the safe zone când mă uitam la TV şi ştiam că, orice s-ar întâmpla, totul va ieşi bine.

Un sentiment asemănător am avut când am coborât din maşina lui Andrei în faţa clădirii în care s-au ţinut preselecţiile pentru Olimpiadele Comunicării. Nici un stres în lume nu am avut când am salutat ştrengăreşte din priviri câteva grupuri de oameni care vorbeau tare despre cum a fost/va fi la interviuri. Nu am avut nici o emoţie când m-am aşezat pe un scaun şi am început să studiez oamenii din jur.

Am zâmbit prietenos şi puţin condescendent oamenilor de la una dintre echipe şi m-am gândit că mi-ar face plăcere să îi mai întâlnesc ca să mă prind ce mama dracu’ ar fi trebuit să însemne aripioarele alea roz. Am încins o miuţă în pantofii de duminică/promenadă exact în sala de aşteptare. Am răsucit o ţigară cu alţi oameni pe balconul unde nu cred că vor mai creşte vreodată florile din ghiveci. Am şezut pe un ghiozdan în dreptul unui semn de “bine aţi venit în Vama Veche” în timp ce priveam la toată lumea din jur de parcă ar fi fost în bikini şi cu un draft în braţe. I was in the zone.

Nici chiar micile zgâmâieli primite de la juriu nu m-au descurajat. Am continuat să zâmbesc de parcă toată lumea zâmbea înapoi. Şi la un anume ceas de seară chiar am primit zâmbetul instituţional replică pe forumul OC. Echipa care sună a durere de gât s-a calificat în finală. Traiască echipa care sună a durere de gât.

Cheers