Leapşa la metrou

Primit leapşă, plăcut provocare, vrut promovat blog coleg echipa Fabrica de Cutremure - www.coatelametrou.blogspot.com. Şi da, a fost complicat să aleg o singură poveste.

Eram abia ajuns la capitală şi încă nesigur în legătură cu tabieturile mitice. Ţin minte că m-am blocat pur şi simplu când mi-am dat seama că mai toată lumea e pasivă şi tăcută la metrou. Entuziasmul nou-găsitului m-a împiedicat să văd asta mai repede dar absolut toată lumea singură se ţinea de ceva şi încearca să tacă. Chiar şi discuţiile la telefon mi s-au părut a fi în general discrete. Evident, primul impuls a fost mândrie că am înţeles orânduiala casei. Al doilea a fost să mă întreb de ce. Abia al treilea a fost cel de răzvrătire. Şi cred că a venit în cel mai fain mod posibil.

Se făcea la un moment dat că mă perindam pe meleagurile dâmboviţene par cârtiţă. Ca orice fiu adoptiv sau natural al Bucureştiului, ochii mei se învârt ca un rotor în căutare de cărniţă de tun. Probabil pentru că e o învăţătură transmisă de la bărbat la bărbat că la metrou găseşti tot felul de motive de bucurie oculară. Şi da mă, o văd, EA E. Una dintre cele mai faine tipe din categoria kinky-librarian-wannabe pe care le văzusem vreodată. Înaltă, brunetă, ochi verzi şi alte constante din visele pornografice ale tinereţii mele. Să vezi şi să băleşti pe scurt. Atât de aproape încât mi-a rămas parfumul ei impregnat în trompă mult timp după. Şi bineînţeles tăcea.

Am să mulţumesc multă vreme draguţului de conductor care mi-a oferit ocazia de a deschide gura fără a părea că mă bag în seamă. Un prelung “urmează staţia aaa…aaa…aaa” urmat la vreo 30 de secunde de numele staţiei al acestuia mi-a dat ocazia să fac o glumă şi să-mi inund urechile cu sunetul râsului ei. Cristalin, cald, amical, vai de mine – eram îndrăgostit. Dăi şi continuă cât mai casual posibil cu alte bâlbe de-ale metroului. Mai inventează una, mai înfloreşte alta. Orice numai să o faci să râdă. Şi dă şi luptă şi luptă şi dă până când după lupte seculare care au durat aproape 4 staţii am stabilit că ea se duce la unirii şi mie mi-ar plăcea să o mai vedem. Îmi dau seama că am una din două şanse: fie o invit la o cafea acum, fie îi cer numărul de telefon. Plusez cu foarte mare neîncredere înspre un număr de telefon. Un zâmbet scurt şi puţin cumpănitor, o mână băgată în buzunar şi ştiam că sunt pe calea aleasă de către Dumnezeu. Notez conştiincios şi întreb foarte casual “Frumoasa de la metrou şi mai cum să te trec aici ?”. Răspunsul a fost peste capacitatea mea a rezista. “Petronela mă numesc” şi eu am pufnit în râs.

Tot mă întreb dacă a trecut destul timp ca să fie ok să o sun. Sau ca să mai deschid gura la metrou.

Cheers