Suntem finalişti

Cui îi pasă de fotbal ?
Eu aici vorbesc despre momentele în care întregul corp îţi freamătă de emoţie iar lacrimi îţi încolţesc în ochi fără să ai control asupra lor. Vorbesc despre lucrurile care te fac să te simţi bine, frumos şi pur. Despre onoare, succes şi despre cât de frumoasă este viaţa.
Nu eram născut pe 7 mai 1986 şi nu am nici o poveste despre cum emoţiile au făcut-o pe mama să aibă contracţii la penalty-urile lui Duckadam. Nu am nimic care să mă lege clar de acele momente şi totuşi ritualul meu de bucurie gâtuită de acel gol în stomac parcă mă bântuie în fiecare 7 mai în care am respirat.
Şi ştiu că au trecut mulţi ani de atunci. Ştiu că primul impuls este să zici “mulţi înainte”. Ştiu că orice aş spune sau aş face, acest sentimentul va rămâne al meu. Şi asta îl face cu atât mai intens.
Sunt lucruri care te conving că binele este bine şi că bucuria care nu este trainică nu este nimic. Lucruri precum poveştile pe care le auzi de la bătrâni rapidişti care vorbesc cu lacrimi în ochi despre cum au mers pe jos până la Otopeni ca să felicite noua câştigătoare a Cupei Campionilor. Lucruri precum acele imagini de la aeroport unde s-au strâns aproape la fel de mulţi oameni ca la revoluţie fără a fi legaţi de un ideal comun sau o viziune politică. Legaţi poate doar de măreţia momentului şi de un joie de vivre sălbatic.

Cui îi pasă de fotbal ? Eu vorbesc despre o sărbătoare a spiritului.

P.S. cine s-ar bucura mai mult la un campionat câştigat astăzi nu are cum să mă înţeleagă